Reportaj: 72 de ani și-un regret la finalul vieții

În luminoasa vale dintre Obcina Mare și Obcina Feredeu, acolo unde se întretaie câteva dintre traseele turistice ale Bucovinei, se află comuna Vatra Moldoviţei. Prin Vatra Moldoviței trece drumul celor care după ce s-au recules la Bogdania, Putna, Sucevița vor să-şi alinte sufletul cu albastrul inconfundabil al Voronețului, nunață care își modifică strălucirea cu fiecare moment al zilei. Pe aici se spune că au trecut și cei care căutau altarele solare ale geto-dacilor din Rarău și Călimani (cei 12 Apostoli), dar și cei care caută traspunerea cântecului strămoșesc în ceramică de Marginea, în icoane câmpulungene sau în alte obiecte lăsate moștenire de la vestiții meșteșugari.

poza 1

Intrarea în localitatea Vatra Moldoviței.

Prin Vatra Moldoviței trec toate drumurile micului rai care este Bucovina. Tot aici a pornit și drumul lui Viorel, care s-a născut într-o casă cu prispă mare, sculptată de tatăl lui, Adrian. Urmele daltei i-au fost alinare băiatului cu părul des și cârlionțat atunci când tatăl lui a trecut spre cer, în vara anului 1947. Avea șase ani când mama i-a spus o poveste despre cum dorm oamenii și se transformă în îngeri. Despre onoarea pe care o are pentru că acum are un tată înger și despre cum nu contează că el nu va fi aici fizic, atâta vreme cât va fi în sufletul lor. Multe au fost zilele în care Viorel povestește că privea deznădăjduit la dalta și geanta de piele ponosită, în care stăteau cuminți și nestingherite alte scule în colțul prispei. Când venea seara de la fân, murdar pe mâini și cu picioarele pline de bătături de la opincile pe care vrând-nevrând trebuia să le poarte, lua un pahar cu apă și o bucată de mămăligă și analiza urmele daltei. Așa, tatăl lui era cu el. Îi simtea poveștile și povețile în adânciturile lemnului, îi citea dragostea pentru familie în grija cu care era sculptată fiecare parte a bârnei. Deseori, o lua pe Cornelia, sora sa mai mică în brațe și îi spunea despre tata. Frumoase erau poveștile pentru cea mică și apăsătoare era durerea pentru Viorel.

poza 2

Poză din arhiva personală a lui Viorel.

Crescând, a devenit bărbatul casei. I-a plăcut mult să învețe. ,,Odată, mama, Dumnezeu s-o ierte, a venit acasă și ne-a găsit fără temele făcute. Ne-a luat ghiozdanele de lemn, că așa erau pe atunci și le-a ascuns undeva, cred că în cotețul găinilor. Am plâns toată noaptea că-mi vreau ghiozdanul înapoi. Sor-mea sărea în sus de bucurie!”, povestește el. A plecat la liceu, în Câmpulung Moldovenesc, un oraș la 40 de kilometri depărtare de sat. Venea săptămânal acasă să-și ajute mama, să îngrijească agricultura. A rămas repetent în clasa a X-a la matematică. ,,Ce lecție bună de viață!” își amintește acum. A fost punctul care l-a dus către pasiunea lui, munca pentru care a dăruit o viață: calea ferată. A urmat școala de Impegați și deși avea drept mâncare două sticle de lapte pe săptămână și mai multe pâinici nedospite, s-a ambiționat să fie cel mai bun. După un timp a devenit șef de gară la Lespezi, aproape de Pașcani, acolo unde a și rămas preț de zece ani: ,,Alta era viața atunci. Nu prea îți permiteai să spui că nu-ți place ce mănânci. Asta era situația. Când rămâneam fără mâncare la sfârșit de săptâmână, ,,uichend” cum îi spuneți voi acum mergeam la prohoade și parastase. Știi cum se spune când dai de pomană –să fie primit-, apăi mai primită decât pentru noi, studenții înfometați, nu cred că avea cum să fie…” (râde).

Gara în comunism. ,,Trebuia să fim fericiți, curați și apretați când venea tovarășul.”

Sistemul pe atunci era putred și corupt. Aparențele îl arată pe Viorel ca fiind un om neatins de emoție, nestingherit de durerile lumii, nepăsător de încercările vieții. Doar ochii îl trădează. Sunt chinuți de atâtea amintiri care au fost aruncate unele peste altele, cocoșându-i sufletul. Îi plăcea la gară, își iubea uniforma. Avea un birou mic și un pod plin de porumbei pe care muncitorii de la gară îi furau adesea ca să-i gătească. Îi lăsa și nu-i raporta. ,,Eu trebuia să am grijă ca tot ce primisem pe condică să nu lipsească. Ce? Bieții porumbei mi-i pusese șeful în brațe, mi-i dăduse în grijă? Nu! Și-atunci, ce treabă aveam eu?”. Multe lucruri funcționau după sistemul ,,lungă-i pila și armata”, iar dacă te împotriveai, plecai acasă. Un singur lucru l-a refuzat mereu: să devină membru de partid pentru că nu voia să alunece spre partea securității, nu așa îl crescuse Maria, mama sa. Cu multă diplomație și deseori cu ,,ureche șută” a scăpat nebotezat drept turnător.

Zilele erau aglomerate, responsabilitatea era mare. Viorel spune că pe atunci calea ferată nu era o bătaie de joc. Tot el povestește însă că, în fapt, conta foarte mult cât îți dădeai singur interesul. Pe șefii ,,ăia mari” nu îi interesa cum arată gara decât atunci când trecea tovarășul Ceaușescu în vizită. Se făceau inspecții din zorii zilei, totul trebuia să fie curat, exemplar, dar mai cu seamă, oamenii trebuiau să fie fericiți. Tovarășul și însoțitorii săi trebuiau să fie primiți cu entuziasm, trebuiau să audă cât de fericit ești că lucrezi în slujba patriei.

poza 4

Când vrea să-și amintească de gară, merge în satul apropiat unde există o linie ferată îngustă pe care circulă o mocăniță aproape săptămânal.

Revoluția l-a prins acolo unde și-a început profesia. În Câmpulung Moldovenesc. Era trimis de ,,vreo trei ani buni de zile” la gara de acolo. În birou avea un tablou mare cu Nicolae Ceaușescu, icoana timpurilor. Când s-a aflat că a fost împușcat, angajații, prinși de euforia momentului, îmbătați cu emoția libertății pe care nu știau încă cu ce să o mănânce și cum să o înghită, au venit ca într-o răscoală spre birou pentru a da jos tabloul. Precaut din fire, când a auzit de la superiorii săi vestea schimbărilor de la București, Viorel a luat tabloul și l-a băgat după o soba înaltă și rece, căci și căldura pe atunci se făcea tot cu economie, în pofida vremii: ,,Au venit strigându-mă pe nume, m-au luat în brate și după un moment au încruntat privirea și au căutat tabloul. –Unde e tabloul, domnuuuu șef?! Să-i dăm foc!- strigau ei. Am zâmbit și le-am zis că nu știu ce tablou, că la mine în birou nu a existat niciodată alt tablou decât cel cu mersul trenurilor și că orice altceva e deja istorie. Nu voiam tămbălău, nu voiam scandal. Pe oameni emoția de orice fel îi duce la decizii care mai de care. Ce folos avea să arzi tabloul? Schimba asta cu ceva tot ce a fost?”

,,Decât să tai un om, mai bine fac vreo zece!”

A fost bine cu munca de la Câmpulung, spune el, pentru că a fost mai aproape de familie, de copii. Viața însă nu l-a lăsat în să se bucure de liniștea aproape idilică de la sat deoarece curând avea să afle că soția sa, Maria, o cunoscută profesoară de matematică din zonă, îl înșela. Cei doi copii ai lor, Adriana și Adrian (numiți așa în cinstea bunicului lor) au fost singurii pentru care Viorel a cumpănit preț de câteva luni decizia. Aceasta a fost însă cea la care, probabil, ne gândim cu toții: divorțul. A urmat un partaj în care i-a lăsat ei aproape tot trecutul și și-a dăruit un nou început pentru el.

poza de deschidere

Viorel ia masa în casa în care locuiește acum.

S-a pensionat mai repede, dar nu a stat degeaba. A deschis o afacere în centrul satului, care a fost mai întâi discotecă, apoi o cramă răcoroasă și s-a transformat în prima pensiune modernă (pentru acele timpuri) din zonă. Afacerea mergea bine, copiii erau deja mari și amândoi erau plecați în America, acolo unde au aflat că tărâmul tuturor posibilităților era de fapt o frumoasă minciună. Totuși, deși înconjurat de multă activitate și de și mai mulți prieteni, Viorel era singur. A cunoscut-o pe Lucia, o fată cu brunetă cu părul creț, ochi căprui, trasă prin inel și cu picioare lungi, mai tânără cu vreo 20 de ani decât el. S-au căsătorit, căci așa e dat de la Dumnezeu, spune el, și au împreună o fată, care acum are 21 de ani.

În 2008 fiul său s-a întors în țară, iar sentimentul patern din Viorel a spus că afacerea pusă pe picioare de ani buni trebuie să îi revină băiatului ,,să aibă și el un rost în România.”

,,Nu cred că am trăit dezamăgire mai mare decât aceea de a vedea cum Adrian vinde tot, fără să-mi spună. Trec astăzi pe lângă clădirea dărăpănată și mă gândesc cum l-a lăsat inima să facă asta, iar apoi să fugă în America și să mă evite de atâția ani. Nu știu cu ce i-am greșit. Poate ar fi trebuit să le spun motivul divorțului, dar ce trebuia să știe el asta?! L-ar fi durut. Acum mă doare pe mine, dar l-am iertat. Eu decât să tai un om, mai bine fac vreo zece. Nu sunt răzbunător, doar nu-s nebun să îmi urăsc copilu…”

Astăzi Viorel e pensionar, iar soția sa, atunci tânără, acum ajunsă la peste 40 de ani muncește în străinătate, pentru a putea ține casa. El spune că deși a făcut multe greșeli, are un singur regret: că a stat mai mult cu banii și mai puțin cu familia, că nu a înțeles decât târziu că toți banii din lume nu pot răscupăra singurătatea bătrâneții, că nu și-a dat seama ce important e să nu fii singur.

Singur l-am lăsat pe banca din fața casei sale din Vatra Moldoviței. Nădăjduia însă în speranța revederii de peste o lună,  atunci când soția va veni acasă, iar pentru câteva săptămâni nu va mai vorbi doar el cu sufletu-i stricat. Cu zâmbetul pe buze, pumnii fermi și stransi și-o sclipire puternică în ochi, încă i se rupe inima în două.

Loredana Bertișan

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s